Cu başchetzii prin zăpadă...

"The true traveler is he who goes on foot, and even then, he sits down a lot of the time." Colette

Frumos weekend, frumoasă vacanţa de 1 Mai. Totul a început sambătă, când a venit şi mândra mea în Braşov. Mare lucru n-a prea fost să fie sâmbătă, doar un pic de "jobbing" dimineaţa, iar după masa, alături de Alina, la telefon cu Emi şi Oana…un plan. Unul simplu pentru ultimii doi, destul de plin de neprevăzut pentru cei dintâi...după cum o să vedeţi...Cică se făcea că trebuie să mergem pe Piatra Mare, duminică, dis de dimineaţă...
Zis şi făcut...duminică pe la 8, mă trezesc frumuşel, m-aşez în două coate, unde rămân până pe la 8 şi un sfert, după care sun oamenii...şi ei treziţi, ready for action...prima problemă: Alina o cere la telefon pe Oana, cu rugămintea să nu fie certată de ea sau Emi pentru faptul că urma să urce „încălţată cu başcheţii”...no problem, oamenii nu se supără, ba chiar se amuză, hotărâm să ne vedem pe la 9 şi jumate...s-a făcut până la urmă 10 jumate, că în Săcele fiind, Emi nu avea nădragi de tras pe el...
10 jumate trecute fix, şi noi ne punem la drum...toţi 4...şi-o luăm în paşi micutzi spre vârf...norocul nostru (Alina şi yo), k eram cu Emi, care a sugerat să ocolim agitaţia produsă de mulţimea venită la „iarbă verde”, şi am luat-o pe drumul familial. Adik, ăla cel mai uşor...pentru unii...
O jumate de oră mai târziu (aproximativ), prima oprire...Emi îi dăruieşte Oanei o crenguţă de brad cu „lumânărele”...ce frumooooos...aici şi primul instantaneu...plini de zâmbet şi voie bună.

Dacă vă uitaţi mai atenţi, undeva acolo-n faţă, mic şi negru, e Emi...

După principiul, dacă merg pe lângă voi, obosesc mai repede Emi a început să plece tot mai des înainte (cu tot cu „aripa” lui în spate, adik 30 şi ceva de kile), lasându-ne pe noi muritorii tot mai des în spate. Şi tot după un alt principiu, acela cum că pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese, prima băncutză a consemnat şi primul popas.

Şi pentru că nu s-ar mai numi primul dacă nu ar mai fi şi altele, au mai urmat nenumărate, cauzate în mod surprinzător şi neexplicabil, chiar de mine (aflat într-o formă excelentă... de îngrăşare...să zicem)...ei bine da, deşi e prea devreme în povestea mea, a intervenit şi a doua problemă, şi nu a fost Alina cauza cum poate ar fi prezis unii, ci chiar eu şi ale mele picioare, care efectiv nu mai vroiau (voinţă era, dar picioare nu...), aşa că m-am "umplut de glorie"...şi a naibii creastă, parcă tot mai departe. Şi pentru ca totul să se „simplifice”, a apărut zăpada...şi dă-i şi luptă...într-un final, însă, cu foarte multă voinţă şi neşte crampe musculare crunte la picioare, am reuşit să ajungem.

Picea mea şi başchetzii ei cu şirete roşii...


Cica eram foarte aproape...



Deşi pare că zâmbim, nu este deloc aşa, eu chiar eram rupt...rău...


Că deh, până şi nemuritorii mai obosesc :).

Nu pot descrie satisfacţia şi încântarea picioarelor mele când au simţit pământul sub fund, într-un bine meritat popas; popas unde s-a lăsat cu admirarea priveliştilor deosebite, schimb de haine (că deh, transpirasem), şi o binemeritată masă. Delicioasă, dar cum înţelept a grăit Emi (parcă), „l-a cât am tras, şi un kk ar fi avut un gust delicios”.

Să ştiţi k tricoul e al meu, cu tot cu muşchii dinăuntru...de-aia era yo pricăjit ;).


Papa bun...sper să nu supăr "canadienii" :p

Încântaţi şi încântate de ceea ce văzusem, cu maţu plin şi pamperşii schimbaţi, am pornit-o la vale sub ameninţarea unor negrii nori de ploaie.

Ajunşi în canion şi văzând oameni desfiguraţi de efort, care se chinuiau să urce, întrebând pe oricine cât mai e până sus, i-am mulţumit lui Doamne-Doamne că i-am avut pe Emi&Oana cu noi, că după mintea mea, tot pe acolo aş fi urcat şi eu (sau măcar aş fi încercat). Cu picioarele fleaşcă (Yo&Alina) şi până la genunchi prin zăpadă, am continuat să coborâm cu greu, dar până la urmă am reuşit...
Nici nu am ajuns bine la baza celor „7 scări” ca s-a şi pus pe ploaie...drept urmare, am hotărât să retrag aparatul foto de la gât, nu înainte de a surprinde ultimile cadre...

Aşa se face, că 7 ore mai târziu, şi ceva mai uzi, deci pe la 17 jumate aproximativ, ne urcam din nou în maşinile lăsa-te în faţa popasului Dâmbul Morii, cu direcţia casă şi gândul la bine-meritatul duş, şi pat cu perne moi...

Seara noastră (Alina şi cu yo), s-a-ncheiat foarte romantic, amândoi împărţind un tub de Bengay, facându-l până şi pe taică-miu să vină cu ochii lacrimând de usturime să ne roage să deschidem un pic mai larg geamul de la cameră că am împuţit toată casa.
Am pus „cornu” în pernă, şi am adormit cu greu sub povara durerii musculare şi articulare...
Morala: E simplă...Alina tre să vină cu bocanci data viitoare, iar yo să bag tot mai multă mişcare...despre Emi şi Oana...ei sunt lipsiţi de orice morală :)... de data asta au fost mai buni...well done :p.

"Trăiesc în România, şi asta îmi ocupă tot timpu'." Cineva